Jurnal de vise repetitive

Aş putea face un jurnal de vise voluminos despre apartamentul în care locuiesc. Stau aici de cînd m-am născut şi… adevarul e că nu am fost niciodată mulţumită de cum arată.

De aceea poate, visez des că este revopsit sau renovat, sau şi mai rău demolat în întregime şi reconstruit. Într-o noapte a fost reconstruit tot cartierul şi in locul lui au apărut blocuri cu o arhitectură de influenţă interbelică, sau altă dată blocuri moderne cu faţade frumoase de sticlă. Am mai visat ca-i dispar blocului meu scările interioare şi nu mai am cum să ajung la etajul meu sau să cobor de la el.

Un alt vis frecvent: apartamentul meu are uşi secrete, care de cele mai multe ori sunt în balcon. Într-un vis balconul ducea spre un labirint de camere, cu fiecare uşă deschisă erau mai frumoase şi mai apropiate de ce sunt eu şi ce-mi place mie. Ultima cameră era o sală înaltă cu o colecţie veche de tablouri şi un scaun modern din lemn, mâncat pe alocuri de carii, ştiam că eu creasem acel scaun. Camera asta dădea într-o terasă plină cu studenţi şi tineri interesanţi care discutau relaxaţi, pe fundal se auzea muzică de jazz.

Ultima oară tatăl meu a dărâmat un perete şi mi-a lărgit camera. Spaţiul camerei vechi era mic, jos şi claustrofobic. Însă camera lărgită avea ferestre mari, era luminoasă şi plină de mobilă şi obiecte vechi şi foarte frumoase.

Cred ca ar fi un jurnal de vise interesant, se spune că propria casă reprezintă în vise propria persoană şi modul în care ne vedem casa este modul în care ne percepem pe noi înşine. În cazul meu, un haos total, ha ha!

Detasare de nume si oameni

Un fel de casa de vacanta prin care s-au perindat de-a lungul timpului toti prietenii mei dragi, stiind ca nici unul nu avea sa ramana acolo nelimitat. Casa cred ca eram eu. Ii urmaream pe toti cu fast forward sau rewind, putand sa calatoresc in timp. V se ratacise undeva. W. O tipa locuise acolo de prima oara, m-am chinuit sa-mi aduc aminte cine era da nu mai stiu, si ea plecase. X si prietenii lui. M-am intors in timp si-l vedeam pe Y razand pe drum cu o prietena, ma intorsesem prea mult in timp si in momentul ala nu ma cunostea inca, eram o straina. Asta imi dadea un sentiment de usurare, parca era totul sters cu buretele si as fi putut s-o iau de la capat. I-am zambit si mi-a zambit inapoi intrigat, ma gandeam la cat de bine-l cunosc, ar face multe acum sa ma stie pentru ca sunt noua in viata lui, dupa ce ma cunoaste devin imediat neinteresanta.

M-am indepartat de el si aveam un drum pustiu in fata, se facuse noapte. Am inceput sa alerg simtindu-ma putin singura, alergand din ce in ce mai repede am inceput sa zbor usor deasupra solului, la inaltime mica. Cu cat dadeam din maini mai tare zburam mai repede. Din sens opus venea un leu-fantoma, se apropia cu viteza si nu-mi era frica, stiam ca nu ma poate atinge, am accelerat si eu si cand a devenit mare si puternic in fata mea, a trecut prin mine. Continuam sa alerg, alt leu se vedea apropiindu-se in departare cand brusc am prins viteza si m-am inaltat. Dintr-o data mi-am orientat privirea in sus spre stele si erau multe, parca numai uitandu-ma la ele eram acolo, absorbita intr-o fascinatie muta, intr-o liniste totala. Zburand asa m-am intalnit cu B si A. A a vazut ca incercam sa zbor si a inceput sa-mi explice de parca era un exercitiu fizic : Andreea, zburatul e usor, uite, si brusc s-a ridicat deasupra mea in aer cu o viteza uimitoare. N-a mai apucat sa-mi explice ce era mai greu decat zburatul ca a venit B si a zis: “Aaaaa pai tu toti oamenii astia i-ai cunoscut pentru ca odata nu ai putut sa te desparti de ei, dar gata, acum lasa-i in urma, sunt trecutul tau. Nu mai conteaza”. Si A a zis “Ce conteaza acum e sa..” si visul s-a oprit, parca era de datoria mea sa continuu. Sa ma detasez si sa merg mai departe, mi-am zis eu trezindu-ma din somn azi noapte.

Cel mai transparent amestec al realităţilor mele

M-am trezit azi la 6 jumătate, dar am mai dormit încă jumătate de oră, programată cu mobilul meu care cântă „It’s a good day” a lui Peggy Lee în fiecare dimineaţă.

În acea jumătate de oră se făcea că eram în centrul Bucureştiului, era dimineaţă şi întuneric precum în timpul real. Mergeam pe stradă împreună cu un grup de prieteni spre locul unde urma să vedem un film, pe drum am cunoscut un individ nou în grup, un fel de intelectual cu aere de superioritate. Am încercat să vorbesc cu el să aflu cu ce se ocupă dar era prea superior, şi atunci l-am lăsat în pace. Când l-am lăsat în pace a început el să vorbească cu mine.

Ajunsă unde trebuia să vedem filmul, m-am aşezat aşteptând pe un scaun într-un hol care dădea în mai multe camere. Intelectualul a scos o revistă în care publicase un articol şi a început să corecteze propriul text, care modificat cu pixul se transforma în text tipărit, fără greşeală.

Am auzit zgomot şi muzică venind din sala din faţa mea, din care a ieşit o prietenă. Înăuntru, un grup de tineri dansa în pereche, „charleston!” am exclamat şi intelectualul a ridicat pentru câteva secunde capul din revista lui şi părea să fie surprins că ştiu asemenea detalii despre dans, mă crezuse mai „limitată”. Eu nu m-am sinchisit de el şi m-am îndreptat spre sala cu muzică. Prietena mea mi-a zis că nu prea e loc înăuntru, dar dacă dansez şi eu odată cu ei şi-mi schimb mereu locul să le las spaţiu e OK.

Am intrat. Muzica se auzea foarte tare şi perechile alunecau pe ritm în jurul meu, mi se părea că i-aş fi încurcat stând oriunde, am dat să ies iar dar toţi păreau bine dispuşi şi nederanjaţi de prezenţa mea acolo, aşa că am rămas. Când s-a terminat melodia au început să joace o piesă de teatru în stânga mea, într-o cameră mică, separată de sală.

În cameră erau două paturi. Într-unul, o tânără stătea acoperită de o plapumă cu mâinile scoase în afară împletind cu două andrele şi fredonând ceva, în al doilea pat era un tânăr care vorbea în spaniolă cu accent argentinian. Avea o barbă albastră şi când a ieşit de sub plapuma lui am văzut că avea straie bisericeşti albastre. S-a ridicat din pat, a trecut pe lângă mine şi a zis: „Ce nu-mi place să joc roluri de băiat rău”. Şi-a pus o glugă pe cap, a înşfăcat o fată şi a ameninţat-o cu un pistol, scoţând un ţipăt brusc şi prelung. Ţipătul era de fapt alarma mea de deşteptare.

Azi de dimineaţă

Am condus iar maşina alor mei (eu nu conduc, dar în vis conduc în fiecare noapte şi din ce în ce mai bine..de data asta chiar am ieşit pe autostradă). Pentru că era crăciun şi ei nu aveau decât carne de porc, nu aveau şi porcul proaspăt tăiat. Deşi pe mine dacă nu mă îngreţoşează, atunci mă lasă rece aceste aspecte, în vis m-am simţit responsabilă de această situaţie şi m-am dus într-un sat special să cumpăr un porc tăiat.

Am ajuns acolo şi un bărbat vânzător mi-a arătat un porc, potrivit aşa de mare. Mi-a întins apoi un cuţit îngust, lung şi ascuţit, să-l omor eu. M-am îngrozit un pic. El s-a uitat la mine parcă aşa cu dispreţ, şi a înjunghiat el singur porcul. Apoi l-a lăsat să sângereze până când era "curat", l-a băgat într-un sac de plastic şi mi l-a predat mie. Eu voiam să scap cât mai repede de acolo şi să-l duc alor mei, între timp mi se schimbase părerea şi mă întrebam dacă ei o să aprecieze cu adevărat gestul meu.

Apoi ţin minte că nu mai găseam locul unde parcasem maşina, era undeva într-o parcare într-o clădire labirintică.

Interpretarea e simplă. Nu are rost să mai mănânc aici spaţiu. Sau porc.

De ce am zâmbit înainte să adorm

Pai povestea vine aşa.

În seara asta reciteam o carte. Şi citind eu am dat de un fragment uitat, care demult nu avea nici o semnificaţie. Dar acum, da. Pentru că am un vis vechi nepostat aici şi notat undeva într-o agendă:

"El alerga pe câmp şi mă ţinea de mâini, eu râdeam în hohote şi zburam în aer deasupra lui. Pâmânt, oameni privindu-ne fără să înţeleagă, crengi de copaci pe care îi evitam la limită zburând pe lângă ei, iarba, cerul care părea umplut de o lumină interioară."

Iar în carte zice:
"Din când în când, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe câmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu."

Şi dacă aş zice că înţeleg scena descrisă de Naum, m-aş înşela. De-aia îl şi iubesc.

Concurs!

Avem următoarele cuvinte: Vamă, voce, rechin, nude, fad, roabă, emană, bodegă, fan, cotă, tare, eunuc, cute, zlut, ziar, rid, est, densă, şiş, scalp, crai, slip.

Şi mai avem două poveşti, destul de diferite.

Povestea 1:
"Slipul de Vamă se decolorase în cei şapte ani de purtare, dar ce mai conta, se întorcea unde avusese parte de cea mai tare distracţie. Sutienul era pierdut de mult, l-a lăsat plutind în mare într-o zi când s-a hotărât brusc să facă topless. Cauza era tipul de la mal, prea drăguţ şi prea nudist ca să îl ignore: trebuia să facă repede ceva ca să aibă “lucruri” în comun (la figurat, desigur). Până în ziua aia tipele nude întinse la soare îi provocau greaţă, iar bărbaţii dezbrăcaţi la plajă îi păreau ca nişte rechini la pândă. Dar el emana un soi de rafinament înnăscut într-ale nudismului, era ca un crai de curtea veche, citea relaxat un ziar şi privea femeile care-i treceau prin faţă coborând uşor paginile din când în când, dezvăluindu-şi părul lung şi blond. S-a dus direct la el, apa părea mai densă în timp ce ieşea din mare. L-a invitat la o bere cu o voce moale şi el a răspuns că este fan vin alb. “Aş fi roaba ta dacă m-ai lăsa, dar merge şi un vin”, s-a gândit ea. Pe drum o fetiţă i-a spus “You-re a zlut” într-o engleză stricată, holbându-se la sânii ei. Mama fetiţei era dezbrăcată. Au intrat într-o bodegă, unde se simţea un miros fad de mici. Vinul a fost mai tare decât crezuse, iar cutele de la colţurile ochilor lui deveneau din ce în ce mai puţin vizibile. Şi eunuc să fi fost, tot n-ar fi observat. El îi vorbea, dar ea nu auzea prea multe, putea la fel de bine să spună “ce picioare frumoase ai” sau “la est de cota zero am găsit un şiş”. A doua zi s-a trezit pe plajă lângă un tip ras în cap, scalpul îi strălucea în soare ca un bec şi avea riduri adânci pe faţă. Părul dispăruse în aceeaşi noapte, în urma unui pariu câştigat de ea. De atunci, de fiecare dată când vede pe stradă un bărbat cu părul lung care pare superb, şi-l imaginează fără el şi-i trece. "

Povestea 2:
"Aceasta nu e o poveste.ci pur si simplu lucruri care se perinda printr-un loc marginas al mintii mele,o vama a ceva-urilor nude care reusesc sa treaca prin materia densa a imaginatiei si sa capete voce pe cutele hartiei.e,de fapt,un dans al cuvintelor,in care imi permit sa asez o bodega ce emana un iz tare de uitare,alaturi de un biet rid de pe scalpul unui batran care a fost,poate,odinioara un crai.le conving apoi,fad,sa-mi dea voie sa le plimb in roaba trasa de un eunuc,un biet zlut care mai trece uneori prin dreptul pleoapelor mele si se asigura ca sunt bine trase,ca nu cumva sa creasca cota chipurilor citite pe minut.sau a ziarelor pe care un suvoi le ridica tocmai inspre estul emisferei stangi,in care au lasat,nepasatoare,infipt un sis(un cutit).suvoiul se ineaca odata cu ultima pata de grafit lasata,asta."

Toi cei care ghicesc care este a mea au un premiu surpriza de la mine. Parol!

Am nevoie de o vacanta (sau mai multe)

Mă uitam la nişte ghiocei plantaţi într-o grădină, şi eu eram unul din ei. Dar la un moment dat am plantat un nou ghiocel şi m-am translatat din cel vechi în el, m-am apropiat cu privirea de floarea mică până când m-a absorbit brusc. Atunci mi-am dat seama că m-am mutat de fapt nu numai dintr-un ghiocel în altul, ci şi în corpul altei persoane. Ceea ce mă angoasa foarte tare, nu era ceva ce-mi dorisem.

M-am dus la Iuliana şi mi-a zis că asta se întâmplă pentru că sunt foarte stresată şi mi-a arătat un desen cu un punct care trasa la infinit un cerc. Am întrerupt-o şi am zis că punctul acela sunt eu probabil şi aşa nu mi se vor împlini niciodată planurile. Ea mi-a zis că nu, di-mpotrivă, mi se vor împlini toate, pe rând. M-am trezit.

Post edit: mi s-a confirmat, am nevoie nu doar de o vacanţă, ci de o evadare permanentă.

Vis macabru 2

Eram într-un supermarket cu mai mulţi prieteni, printre care şi prietenul meu (din vis), într-un oraş lângă mare, prin luna mai-iunie, în faţa clădirii erau nişte tufişuri de iasomie (florile mele preferate) care miroseau foarte frumos.

Dintr-o dată un val a lovit clădirea şi fiind de sticlă, a început să se prăbuşească şi s-a umplut cu apă. Noi eram la ultimul etaj, am alunecat plutind pe apa în care erau cioburi de sticlă până la parter, şi am reuşit să ne salvăm.

Prietenul meu era însă foarte rănit şi afectat emoţional, se simţea aşa de slăbit încât nu îşi mai dădea nici o şansă şi s-a hotărât să moară. Deşi se ţinea pe picioare, îl însoţeam coborând scările spre locul lui de înmormântare. Mi se părea o idee absolut groaznică şi cumva simţeam că aveam să mă sufoc şi eu cu el şi că aveam să simt şi eu agonia lui dinainte de a muri cu adevărat, dar eram lângă el şi-i respectam dorinţa.

Coborând scările cineva mi-a distras atenţia şi el a plecat singur spre mormântul lui, care era în spatele blocului meu. Când am ajuns şi eu în sfârşit acolo, în spatele blocului meu era un lac pe care l-am ocolit până la ceremonia care avea loc lângă.

Surprinzător, nu era un mormânt în care urma să fie el înmormântat, ci un puţ foarte adânc cu apă îngheţată. Mama lui, îmbrăcată în negru, plângea lângă el şi-l încuraja, iar el stătea agăţat de marginea puţului şi arăta foarte slăbit. Era absurd, o ceremonie a sărbătoririi unei sinucideri acceptate.

Dintr-o dată, s-a desprins de margine şi s-a dus la fund. În curând însă s-a ridicat şi se vedea că întindea mâinile la suprafaţă ca să se salveze. Cineva de lângă puţ a băgat o mână în apă. El s-a întins spre ea dar n-a ajuns, s-a scufundat şi apoi brusc a apucat mâna întinsă, ieşind din apă.

Eu am alergat la el şi l-am luat în braţe, îmbrăţişându-l să-i dau din căldura mea. Corpul lui nu era aşa de rece, iar el era renăscut, foarte fericit. Mama lui râdea la mine şi-mi zicea că îmi dă răgaz să mai stau lângă el, şi apoi îl va îmbrăţişa la rândul ei. Simţeam în ea recunoştinţa faţă de mine, parcă se înţelegea că el pentru mine se răzgândise, nicidecum pentru viaţa lui.

M-am trezit.

Dacă vă plac filmele de groază

Azi noapte m-am uitat în vis la un film. Altfel nu-mi explic modul indiferent în care mă raportam la ceea ce urmează să vă povestesc, aşa cum te raportezi la o serie de imagini mişcătoare ce construiesc o poveste străină de tine. Nu am simţit decât o părere de rău şi o abstractă simpatie faţă de tânărul personaj din film, care-mi părea foarte atrăgător şi „genul meu”, deşi nu-l cunoşteam personal.

Povestea începe cu o serie de fotografii care mi se arătau cu o melodie veselă pe fundal, o relatare foto fără comentarii a unei zile fericite din viaţa tânărului.. să-l numim Matei. În toate pozele Matei apare în prim-plan cu o faţă de om fericit, undeva într-un parc la un râu cu familia lui, care e numeroasă. Ultima poză este iarăşi centrată pe el, dar în planul din spate îi stau aliniate verişoarele adolescente (aşa credeam în vis), toate îmbrăcate în rochiţe din tul alb, ca nişte mirese.

După ce dispare poza asta începe o scenă şocantă. Cadavrul lui Matei pluteşte pe acelaşi râu cu faţa în sus, se aud doar valurile liniştite ale apei, în rest nimic. Se face un prim plan pe faţa lui lividă, inexpresiv de calmă şi frumoasă, care nu trădează nici o explicaţie despre cum a ajuns Matei acolo.

Apoi urmează o serie de alternări între scena filmării feţei lui Matei care pluteşte pe râu şi imaginea lui din parc lângă verişoarele sale, ca în filmele moderne unde se alternează scene din perspective multiple. Rostul acestei tehnici pare să fie exprimarea mută a unei întrebări, cum a ajuns acest tânăr plin de viaţă să plutească mort pe râul lângă care doar cu o zi în urmă fusese atât de fericit? Ar fi putut să se sinucidă?

Răspunsul vine în scena următoare, ce relatează moartea lui Matei. E adus de bunăvoie la râu de către alte rude, nişte bărbaţi pe care îi percepeam întunecaţi, la haine, la culoarea pielii, nu mai ştiu. El îi cunoştea şi avea încredere în ei. L-au legat de mâini şi l-au băgat în râu, obligându-l să se ţină singur la suprafaţă.

Deşi se vedea că îi era foarte greu, Matei înota cu o doză incredibilă de energie, m-am gândit în vis că trebuie să iubească mult viaţa dacă luptă atâta. L-au făcut cumva să se grăbească înotând, dar văzând că tot nu se lăsa bătut l-au adus la mal unde l-au omorât în bătaie, după care i-au aruncat corpul înapoi în râu.

Fascinant este că rudele lui nu ştiau asta. Eu, fiind simplu spectator, aveam acces la toate imaginile, dar ei nu ştiau nimic şi se întrebau cum putuse să moară, majoritatea crezând că s-a sinucis.

O singură persoană apropiată lui, o soră sau prietenă, nu a putut să creadă asta. „Filmul” se termină cu cea mai impresionantă scenă, în care această fată îi priveşte o poză mai veche. Durerea ei de a-l pierde şi sentimentul că nu-l mai poate avea fizic lângă ea se materializează în imaginea din poză, care pe zi ce trece se modifică precum corpul neînsufleţit al lui Matei.

Eu o privesc cumva cu fast forward şi treptat faţa lui devine din ce în ce mai osoasă şi mai deformată, transformându-se ca cea a unui cadavru. Nu mai aştept să văd ce devine până la sfârşit, cumva pun singură final filmului.. şi trec la următorul vis.

Pentru mine a fost mai degrabă un vis Interesant decât un coşmar. Ştiu că pare macabru, dar până la urmă nu e decât un film :)

Cand plouă visez chestii Interesante

Aveam într-un dulap puse deoparte marunţişuri adunate de mine de-a lungul timpului, jurnale, obiecte mici pe care le-am pastrat ca amintire din diverse locuri.

Erau acolo şi mai multe perechi de pantofi roşii cu toc, făcuţi în întregime din lemn. Păreau pantofi de păpuşi, aveau mai multe mărimi. Am realizat brusc că una din perechi ar putea chiar să-mi vină, pentru că am piciorul foarte mic, port 36. Am inceput să caut prin gramada de pantofi unii cu numarul ăsta, în mod surprinzător toţi aveau mărimea trecută pe talpă.

Am găsit o pereche chiar 36 şi între timp se transformaseră în pantofi de piele, numai talpa rămăsese de lemn. Erau drăguţi şi sexi aşa, îmi veneau bine şi mă făceau să mă simt cumva mai atrăgătoare. Mama a venit lângă mine şi mi-a zis că nu prea sunt de calitate şi nu o să mă ţină mult, dar eu nu am băgat-o în seamă. Eram prea fericită pentru descoperirea făcută, o pereche de pantofi frumoşi de păpuşă care să-mi vină chiar mie. Poate că şi eu eram o păpuşă..

Aceleaşi frustrări

Eram iar la mare. Mă plimbam pe plajă fericită când am ajuns într-un şantier de construcţii. Ca în jocurile pe calculator, fără să-mi dau seama încep să urc un bloc mare tapetat cu nisip, crezând că era de fapt plaja. Un muncitor a rânjit la mine ironic şi mi-a zis: “Ce, ai impresia că eşti în vacanţă aici?. Se pare că lucram şi eu cu ei.

Se construia un bloc imens, chiar pe plajă. Un grup de oameni fusese ales pentru a se urca în vârf să testeze cât de sigur e. Am intrat şi eu în echipa aia. Cumva ştiam, ştiau toţi că e foarte periculos ce urma să facem şi ca puteam să cădem de acolo. Am urcat totuşi, se pare că nu aveam de ales.

Ajunsă sus am descoperit că era un curent extraordinar care te trăgea afară din clădire, iar noi trebuia să ieşim pe rând pe acoperiş să verificăm dacă rezistăm acolo sau cădem. Aveam un sentiment foarte neplăcut de nesiguranţă, eram la o înălţime ameţitoare. Au urcat, au ţipat şi au căzut toţi în afară de mine, nu mai ştiu cum dar ştiu că a fost din întâmplare.

M-am orientat spre o scară exterioară şi am coborât încet, treaptă după treaptă, până jos. Acolo am realizat că trebuie să mă întorc repede acasă, părinţii erau probabil îngrijoraţi. Iar părinţii.. cred că au mare influenţă asupra inconştientului meu dacă îi visez mereu aşa de severi. În fine, de data asta chiar i-am înfruntat cumva. Le-am zis că aş putea rămâne acolo peste noapte (să dorm pe plajă..mmm), s-au scandalizat, dar parcă încet încet începeau să accepte ideea.

Si totuşi, m-am urcat pe motocicleta mea şi am pornit-o spre casă. Încercam să calculez dacă îmi ajung banii de benzină şi dacă la viteza la care mergeam aveam să ajung acasă în timp util, nu ştiam să apreciez cât de repede mergeam. Mi-era un pic frică, nu ştiam să conduc, o făceam mai mult instinctiv.

E interesant că atunci când m-am trezit mai târziu decât planificasem nu mi-a părut rău, aveam sentimentul că trăisem în vis ceva ce meritase timpul pierdut. Mi-ar fi plăcut să ştiu ce.

Serenade the dawn

De dimineaţă m-a trezit un idiot cu apeluri la care răspundeam şi nu zicea nimic, ca apoi să sune iar. Până mi-am închis telefonul eram chiar enervată. Aproape că mă trezisem, dar cum asta nu e niciodată o piedică în calea somnului meu, am adormit la loc.

Am visat că m-au dus ai mei în excursie într-un fel de sat de pescari sau ceva de genul asta. Era undeva unde se vărsa Dunărea în mare. Stăteam într-o clădire mare de "turişti familişti". Era neagră şi conţinea apartamente pentru grupuri mari. De la fereastră se vedea o curte interioară ca un fel de punct de scurgere a apei care intra de undeva. Era murdară, neagră, plină de gunoaie. Mă fascina, dar mai mult mă fascina ce-aş fi putut găsi afară.

Am ieşit cumva, nu ştiu cum mi-au dat ai mei voie. Mergeam pe un drum prăfuit, când am dat de un râu care în depărtare se vărsa în mare. Era superb, un albastru intens, curgea repede şi spumos şi deasupra lui se fremătau în aer pescăruşi. Uitându-mă apoi în dreapta am văzut Dunărea. La gura de vărsare în mare avea un baraj îngust de stânci, diverşi oameni stăteau cocoţaţi pe ele şi admirau marea, probabil. Eu n-o vedeam. M-am îndreptat într-acolo dar pe drum am dat de un negru baştinaş care medita lângă o tavă cu mâncare de-a locului. Erau nişte legume şi plante exotice, necunoscute. El tăia cu grijă cu un cuţit câte o bucată din ele şi o mânca încet.

Eram departe de ai mei, dar le auzeam vocile peste tot în jurul meu, mă criticau şi erau îngrijoraţi pentru mine. Poate erau în bucătărie cât visam eu şi-i auzeam din vis. L-am întrebat pe băştinaş care este guava. Mi-a arătat cu degetul o chestie maro încolăcită ca un melc. Am întrebat dacă pot să mănânc. Mi-a dat cuţitul. Am studiat mai atent "fructul"şi mi-am dat seama că era de fapt un şoarece mort încovrigat. M-am uitat strâmbându-mă la el, dar el a insistat să mănânc şi-mi dădea de înţeles că nu vrea să facă glume pe seama mea. Comunicam doar prin semne.

Am crestat o bucată din şoarece. Am luat-o în mână. Tot nu-mi venea să gust din ea. I-am tăiat la o parte pielea. Am făcut o mingiuţă din ce rămăsese, era moale şi gelatinoasă.

Acum vine partea interesantă. M-am dedublat, ca şi cum voiam să mă protejez de un eventual gust rău. O parte din mine pregătise bucata de şoarece, cealaltă avea să o guste. Eu eram, desigur, în corpul care o pregătise şi mă priveam pe mine cealaltă, care urma să mănânce. Eram deci trei persoane. Eu cealaltă am gustat şi am zis că e chiar bun dând fericită din cap. Băştinaşul a început să râdă şi a luat şi el o bucată. Atunci am luat şi eu, cea din urmă. Avea un gust puţin fad, dar nu era rău.

M-am trezit. Fulgii topiţi pe jumătate făceau un zgomot plăcut când în cădere se loveau de pervaz, un ritm care mă îmbia la somn mai mult. Dar gata!

Aiuristic

Am visat în acelaşi timp pe naşa mea şi pe finul meu. Ha ha ha!

Amândoi aveau ceva de reproşat. Naşa, că nu mi-am făcut unghiile de ceva timp şi nu se cade, nu e frumos. Finul meu mă rugase să caut pe internet ce se poate face când sărbătoreşti o zi de nume, venea ziua lui în curând (îl cheamă Andrei, dar nu mi-am dat seama în vis că era şi ziua mea). Logic, a venit ziua lui şi eu uitasem. M-a certat şi mi-a dat juma de oră să caut, timp în care a plecat din cameră cu invitaţii lui. Eu trebuia să mă şi spăl pe cap.

Am încercat să intru pe internet. Aveam un monitor nou de calculator, plat şi super mare. Mă enerva. Tastatura era şi ea mult mai mare, cât monitorul. Avea nişte butoane imense cu mai multe litere pe un buton, nu reuşeam să mă descurc să caut informaţiile cerute. Mă gândeam uite ce porcărie, e un monitor mai bun decât cel dinainte, şi tastatura mai performantă, dar eu le vreau înapoi pe cele vechi, nu totul ţine de preţ.

River Street

Nu, nu este vorba de vreo denumire de stradă. În visul meu, era o stradă-râu, pe care se putea merge cu maşinile şi pe jos, însă de fapt suprafaţa era lichidă. Mergeai pe ea şi dacă voiai puteai şi înota.

Asta am făcut eu cu o prietena, ne-am aruncat în apă şi înotam cu capul la "suprafaţă" în strada pe care treceau maşini şi camioane, ne cam aruncau praf în faţă dar ne plăcea prea mult să înotăm ca să ne pese prea tare.

De fapt, să înoţi pe strada aia era interzis, nu ştiu de ce. În fine, un tip de pe stradă vine la Cătălina (tipa cu care înotam) şi-i zice:

- Auzi, care-i faza cu Dumnezeu? Ce-i acordaţi toţi atâta importanţă?

Cătălina răspunde:

- Ştii de ce? E un sfânt (nu mai ţin minte cum îl chema) care zice: Rabelais? un limitat, Picasso? habar n-are, Rubens? mare geniu şi el..

Cu vultuhrii

Eram într-un oraş frunţuzesc, turistă. Un individ îmi făcea turul oraşului şi mă conducea pe un drum care urcând se îngusta din ce în ce mai tare şi devenea abrupt, se transforma într-o cărare de munte.

Întorcându-mi privirea spre nişte stânci am descoperit că erau de fapt acoperişuri din ţiglă, gri, ascuţite şi neprietenoase. Tipul s-a oprit în vârf şi s-a aşezat pe o muchie, printre multe alte muchii şi acoperişuri lipite între ele.

Erau destui alţi tineri ca noi în jur, părea să fie o comunitate exclusivistă, mă simţeam ca într-un cuib de vulturi contemplând tabloul ameţitor al oraşului de la picioarele mele. O atitudine de superioritate plutea în aer. Deşi îmi plăcea să fiu acolo, gândul că trebuia să cobor (care mă bântuia încă de la începutut urcuşului) îmi provoca mare panică.

Am privit în urmă spre cărarea pe care urcasem, îmi părea imposibil să o iau înapoi în picioare. Mi-a venit atunci ideea să alunec în jos pe ceva, am căutat în jur un capac mare, albastru şi gros (ştiam foarte bine cum trebuia să arate) şi surpriză, l-am şi găsit, el avea să-mi fie mijlocul de transport.

Ceilalţi au început să râdă când şi-au dat seama de ce voiam să fac, nu credeau că puteam ajunge teafără înapoi. Eu însă eram foarte relaxată şi ştiam sigur că planul meu era foarte bun. M-am uitat în jos la drumul foarte abrupt, mi-am făcut vânt pe bucata de plastic şi a început călătoria...

Sentiment unic.

Coborâre zdruncinată

şi perfect în siguranţă,

ca într-un montagne russe.

Erau multe obstacole pe care le ocoleam

sau peste care săream

cu ţipete de entuziasm şi hohote de râs,

nici vorbă de frică!,

era vară şi se vedeau nişte păduri frumoase în jur,

nu ştiu pe ce aluneca de fapt capacul meu, dar alunecam,

săream,

alunecam, ţipam,

alunecam, alunecam...

Începuseră să apară alţi turişti, din ce în ce mai mulţi, capul mi-era într-o stare de hiperconştienţă euforică şi le strigam

"Pârtieeeeee!"

se dădeau în lături cu priviri mirate, nu înţelegeau ce făceam şi-i iubeam pentru asta, de fapt în momentele alea iubeam toată lumea.

Capacul meu s-a oprit la jumătatea drumului şi deşi nu mai era periculos să merg în picioare, mi-a părut rău că se oprise.

Iar la mare

Multe vise mi se petrec la mare, în locuri cu mare limpede şi stânci şi aer de vacanţă.

Eram într-un asemenea loc, într-o curte de vilă, cu părinţii mei. În majoritatea viselor nu ajung să fac baie sau să stau lângă mare din varii motive, e toamnă şi deci apa prea rece, sunt valuri mari sau furtună, se ridică nivelul apei şi trebuie să fug de acolo, sau pur şi simplu e o apă "rea" care mă trage la fund. În cazul acestui vis, ai mei nu-mi dădeau voie să mă duc pe plajă.

Stăteam deci în curtea casei şi priveam imaginea reflectată într-un geam, un colţ de mare între stânci, pe fundalul unui cer înroşit de apus. Era foarte frumos şi aşa, ca simplă oglindire. Eram însă foarte tristă pentru că nu puteam ajunge acolo să mă bucur cu adevărat de peisaj.

Dintr-o dată s-au auzit zgomote ciudate venind din cer şi am văzut nişte flashuri proiectate de sus. Mi-era frică dar aveam în acelaşi timp un vag sentiment de relaxare, parcă ştiam într-un plan subconştient despre ce era vorba. O bucată masivă de metal care zăcea în curtea vilei s-a desprins instant de sol şi s-a ridicat în aer cu viteză foarte mare, dispărând undeva sus de parcă ar fi fost atrasă de un magnet.

Eu şi părinţii mei ne-am grăbit să urcăm la etajul vilei pe o scară exterioară de metal, care apăruse brusc în mijlocul curţii. Forma ei era identică celei a turnului Babel, urca în spirală, fără balustradă, mai degrabă spre cer decât spre etajul clădirii. Sărind treptele am simţit că şi scara se ridică în aer şi tata mi-a strigat să sar de-acolo. Am sărit.

Ne-am adăpostit toţi trei undeva la parter. Scara între timp fusese aspirată în cer. S-a zguduit casa şi toată partea de sus a casei s-a desprins şi a dispărut la rândul ei în văzduh. Nu-mi mai era deloc frică.

Pereţii rămaşi s-au desfăcut ca o cutie, pe măsură ce se desfăceau şi coborau îşi schimbau textura, în cele din urmă s-au transformat într-un lan mare de flori roşiatice. M-a cuprins un sentiment profund de linişte, în timp ce casa-câmp de flori s-a desprins de pe pământ cu un scârţâit uşor şi a început să plutească pe apă. Zici că era o corabie care aşteptase o veşnicie să fie scoasă de sub blestem.

Am început să aud o melodie hipnotizantă, după care m-am trezit. Voiam să notez notele muzicale ale cântecului, deşi nu mă pricep de fapt să fac asta părea lucrul cel mai firesc.

Coborâre nesfârşită

Eram in vizită la nişte chinezi proaspat căsătoriţi care m-au luat la ei acasă, unde nu făcuseră de mult curat. Şi la intrare atârnau de fire de păianjen tot felul de insecte, am trecut în sufragerie şi am stat de vorbă cu el.

La sfârşit aveam impresia că zâmbeau aşa cu gura până la urechi şi de-abia aşteptau să ies, am început deci să-mi iau ramas bun şi am dat să-i pup. El mi-a arătat cum pupă chinezii, pupă fiecare obraz aşa cum pupi bebeluşii pe burtă, brrrrr, eu eram foarte amuzată, am incercat şi eu stilul dar nu mi-a ieşit şi el mi-a mai arătat o dată, am râs iar.

Când am ieşit dispăruseră aproape toate insectele de la intrare, am zis da, păi sunt chinezi, nevastă-sa imediat s-a pus pe treabă, mi se păruse însă normal ca toate insectele alea moarte să atârne de tavan, parcă era ceva ce se întâmplă mereu când se face mizerie.

În fine, ies şi mă întorc la mine în bloc. Stăteam într-o cameră lângă a Andhrei, iau liftul care în mod ciudat, în loc să urce coboară spre camera mea. În timp ce coboram aveam aşa o senzaţie interesantă, de parcă mă transpusesem în alt loc, dispare o parte din lift, rămâne doar podeaua şi peretele din spatele meu. Mă uit în jos şi văd pământul, eram undeva la mare altitudine, coboram încontinuu şi nu mă mai opream, îmi plăcea şi mi-era puţin frică în acelaşi timp.

Îmi zburaseră din mână o mănuşă şi fularul, pe podea vedeam cealaltă manuşă fluturând în curent, continuam să cobor, era o privelişte ca din avion, parcă eram hipnotizată.

Dintr-o dată mă trezesc prăbuşită cu lift cu tot, care era făcut bucăţi în casa liftului şi mă ridică de-acolo responsabila blocului ţipând la mine. Eu habar n-aveam cum ajunsesem acolo şi erau lângă mine nişte cutii din camera Andhrei. Una plină de cartonaşe scrise îngrijit în simboluri abstracte ce nu ştiam ce însemnau, cealaltă cutie avea cartonaşe în dungi cu verde, scrise tot de Andhra cu citate celebre.

Nu ştiam ce-mi făcuse sau cum ajunsesem eu să visez (până la urmă, mi-am dat seama că scena coborârii din lift fusese un vis) şi să ma trezesc în casa liftului lângă cartonaşele ei, poate erau nişte incantaţii scrise.

Azi noapte am dormit îmbrăcată în haine de stradă

M-am visat intr-o parte frumoasa din Bucureşti pe care n-am văzut-o niciodată până acum (nu ştiu de ce mă aştept să existe locaţiile din vise), străzi înguste şi clădiri curate, vitrine mari şi lucioase cu haine de lux, buticuri ascunse la subsol de intrări în spirală, care coboară strâmt pe scări verzi mozaicate.

Dintr-o dată liniştea se strică ireparabil şi o revoltă aduce pe străzi revoluţionari cu puşti, care încep să tragă aleator în lume.

Unul mă fixează ca ţintă şi mă împuşcă în dreptul sânului stâng. Mă ustură dar e suportabil, ideea de a fi împuşcată doare însă mai tare. Nu curge mult sânge, am doar o pată mică rotundă, şi alta simetrică pe spate, parcă glonţul a avut intenţia de a ieşi dar s-a răzgândit pe drum. Ideea că am în mine un corp străin mă îmbolnăveşte şi mai tare.

Mă întind jos, lângă o intrare de bloc. Un al doilea agresor îşi îndreaptă puşca spre mine, cu o frenezie patetică mă uit în ochii lui şi-mi dau la o parte un colţ de geacă dezvăluindu-i urma de sânge. Tipul începe să râdă isteric, îmi aruncă o privire batjocoritoare, apoi îşi vede de drum.

Ajung cumva în spital şi ma ia în primire o doctoriţă, frica mea este să nu-mi scoată glonţul pe viu. Mă anesteziază şi ma trezesc vindecată, sora mea are un loc lângă mine ca să-mi ţină de urât, citeşte liniştită o carte şi eu ma simt excelent, lângă patul meu sunt două cutii pline de Chokotoff.

Robert a visat în aceeaşi noapte că venea războiul şi se pregătea cu exerciţii de trageri, într-o poieniţă la munte. Poate el m-a împuşcat...

Cu dreptu-n-stangu-n-dreptu

Eram turistă într-un oraş străin, mă rătăcisem şi pierdusem toţi banii pe care-i avusesem la mine. Am ajuns într-o piaţă inconjurată de clădiri înalte şi frumoase, cu ornamente exterioare geometrice şi de-acolo m-am îndreptat spre o intrare de bloc, parcă ştiam unde voiam să ajung.

Am urcat scările spre un apartament unde nimeni nu a fost surprins că am intrat fără să bat la uşă. Ba chiar mi s-a oferit o ceaşcă de ceai şi am început să beau împreună cu toţi ceilalţi, care erau ocupaţi discutând despre un proiect. Ceaiul avea aromă de scorţişoară şi trăiam sentimentul plăcut de a face parte dintr-un grup vesel.

Mi-am dat seama că mai fusesem acolo (poate în vis), unde era o doamnă pe care o cunoşteam de dinainte, era blondă, străină şi-i coordona pe toţi. În casa aia era o atmosferă de relaxare şi dimanism în acelaşi timp, era luminoasă, primitoare şi colorată. Am impresia că toţi lucrau ca jurnalişti, era un fel de şcoală, la care fusesem şi eu demult.

M-am integrat repede în echipă şi au început repede să-mi dea sarcini, dar eu mă simţeam vinovată că nu le dezvăluisem de unde venisem. I-am explicat doamnei blonde că ajunsesem acolo din întâmplare, că mă rătăcisem şi n-aveam nici un ban, că deşi mă pricepeam la ce făceau ei acolo şi mai făcusem şi eu şcoala intrasem la ei la nimereală. I-am zis că nu m-ar fi deranjat însă dacă eram acceptată în continuare în grupul lor.

De fapt şcoala era una privată, iar ei vorbeau în portugheză, am realizat brusc. Nu ştiu cum comunicasem până atunci cu ei, dar problema asta s-a ivit dintr-o dată şi doamna blondă nu ştia dacă puteam să rămân, urma să discute cu superiorii săi.

Între timp eu m-am dus la căminul de studenţi şi acolo aveam o prietenă, o tipă veselă, relaxată şi sigură pe ea, urma cursuri de aviaţie în cadrul şcolii, pe lângă cele normale.

Am intrat cu ea într-o clădire, o căutam pe o a doua colegă. Trebuia neapărat să o găsim. Tipa m-a condus pe nişte scări în sus, şi apoi am început să coborâm alt set de scări, care parcă nu se mai terminau, şi ea comenta "Uite până unde mă trimite şi fata asta!". Îmi povestise pe drum ce supărată fusese când a aflat că părinţii voiau s-o trimtă la internat şi la şcoala aia. Şi că acel curs de aviaţie o făcuse să-şi schimbe perspectiva, îî plăcea mult (mă şi gândeam în vis că firea ei de om hotărât şi relaxat se potrivea profesiei de aviator).

Când am ajuns la cel mai de jos etaj eu am scos capul pe un geam, de la care se vedea o curte interioară şi o altă fereastră. Sub geam, spre stânga, era un mic pervaz pe care eu am pus piciorul stâng şi am sărit pe o platformă, lângă celălalt geam, trebuia să merg până la capăt în căutarea celei de-a doua tipe.

Dintr-o dată, mi-au dispărut şi curiozitatea şi dorinţa de a o găsi. Am vrut să mă întorc, m-am uitat în jos şi am văzut un grădinar care se uita la mine cu o faţă antipatică şi plictisită. Am întins mâna spre o bară de lângă primul geam, la el stătea aviatoarea cu mâinile întinse, încurajându-mă să urc. Nu am reuşit, mi-era foarte frică. Explicaţia, care mie mi se părea foarte logică, era că e mai uşor să urci sau să cobori spre dreapta decât spre stânga. Ciudat, pentru că în vis am putut să cobor cu stângul şi nu mai puteam să urc cu dreptul, exact invers, dar în vis aviatoarea mi-a dat dreptate şi m-am simţit înţeleasă.

L-am strigat pe grădinar care mi-a răspuns vesel, mi-a aprobat la rîndul lui teoria dreptului (ca Alice în Ţara Minunilor, totul pe dos...) şi m-a încurajat să sar jos, pe geamul de lângă mine. Am sărit şi jos m-a prins el.

Am vorbit o vreme şi mi-a zis că e din Republica Moldova, crezusem că e catalan. Atât mai ţin minte.

Computer game

Eram intr-o banda de pitici, care mereu evadau si apoi erau prinsi de oamenii mari si rai, cu mitraliere si pusti.

De fiecare data cand ne mai inchideau intr-un loc de unde parea ca nu exista vreo cale de scapare, un geniu din echipa (cu siguranta, nu eu) gasea ideea salvatoare.. si mereu evadam. De exemplu, o data un pitic a pocnit din degete si a facut sa apara niste scari unde era un mare gol. Si am scapat teferi..cu totii..

Si aia cu mitraliere mereu ramaneau cu buza umflata, chiar daca eram mereu inconjurati de mercenari ce ne urmareau.

M-am trezit dupa ce tocmai scapasem de pe o platforma inalta, aruncandu-ma pe o usa glisanta pe verticala in timp ce se deschidea, aterizand in siguranta imediat inainte ca usa sa se ridice din nou.