Cu vultuhrii

Eram într-un oraş frunţuzesc, turistă. Un individ îmi făcea turul oraşului şi mă conducea pe un drum care urcând se îngusta din ce în ce mai tare şi devenea abrupt, se transforma într-o cărare de munte.

Întorcându-mi privirea spre nişte stânci am descoperit că erau de fapt acoperişuri din ţiglă, gri, ascuţite şi neprietenoase. Tipul s-a oprit în vârf şi s-a aşezat pe o muchie, printre multe alte muchii şi acoperişuri lipite între ele.

Erau destui alţi tineri ca noi în jur, părea să fie o comunitate exclusivistă, mă simţeam ca într-un cuib de vulturi contemplând tabloul ameţitor al oraşului de la picioarele mele. O atitudine de superioritate plutea în aer. Deşi îmi plăcea să fiu acolo, gândul că trebuia să cobor (care mă bântuia încă de la începutut urcuşului) îmi provoca mare panică.

Am privit în urmă spre cărarea pe care urcasem, îmi părea imposibil să o iau înapoi în picioare. Mi-a venit atunci ideea să alunec în jos pe ceva, am căutat în jur un capac mare, albastru şi gros (ştiam foarte bine cum trebuia să arate) şi surpriză, l-am şi găsit, el avea să-mi fie mijlocul de transport.

Ceilalţi au început să râdă când şi-au dat seama de ce voiam să fac, nu credeau că puteam ajunge teafără înapoi. Eu însă eram foarte relaxată şi ştiam sigur că planul meu era foarte bun. M-am uitat în jos la drumul foarte abrupt, mi-am făcut vânt pe bucata de plastic şi a început călătoria...

Sentiment unic.

Coborâre zdruncinată

şi perfect în siguranţă,

ca într-un montagne russe.

Erau multe obstacole pe care le ocoleam

sau peste care săream

cu ţipete de entuziasm şi hohote de râs,

nici vorbă de frică!,

era vară şi se vedeau nişte păduri frumoase în jur,

nu ştiu pe ce aluneca de fapt capacul meu, dar alunecam,

săream,

alunecam, ţipam,

alunecam, alunecam...

Începuseră să apară alţi turişti, din ce în ce mai mulţi, capul mi-era într-o stare de hiperconştienţă euforică şi le strigam

"Pârtieeeeee!"

se dădeau în lături cu priviri mirate, nu înţelegeau ce făceam şi-i iubeam pentru asta, de fapt în momentele alea iubeam toată lumea.

Capacul meu s-a oprit la jumătatea drumului şi deşi nu mai era periculos să merg în picioare, mi-a părut rău că se oprise.