Anca Parghel

ArtJazz Club e amplasat într-un spaţiu aşa de mic, încât orice recital de acolo te face să te simţi ca într-un grup favorizat de oameni cu totul speciali. Chiar şi când e plin ochi.

Aşa mă simţeam eu într-o seară aşezată pe un scaun de bar cu o bere în mână, aşteptând să vină să cânte Anca Parghel. Nu am recunoscut-o decât din „Brazil”. Habar n-aveam de festivalurile de jazz din toată lumea la care a participat, de cursurile pe care le-a dat, de geniile muzicale alături de care a cântat.

Ce am simţit însă a fost energia de care s-a umplut încăperea aceea mică din ArtJazz în momentul în care Anca Parghel şi-a făcut apariţia. Nu puteai decât să te uiţi la ea. Ne-a salutat pe toţi ca şi cum s-ar fi aşezat pe rand lângă fiecare şi i-ar fi strâns călduros mâna. A trecut pe lângă grupul în care eram şi eu în drum spre scenă, ne-a zâmbit şi ne-a întrebat:

„Ce faceţi fetelor? Cum vă simţiţi?”.

Apoi a început recitalul. Mai întâi s-a scuzat că nu puteam fuma cât timp ea cânta, din cauza bolii. Mi-a amintit Andhra că ne-a asigurat... dacă nu îi făcea rău nu ar fi avut nimic împotrivă să se fumeze în timpul recitalului, pentru că „oricum, carnea afumată ţine mai mult”.

A interpretat fiecare melodie ca şi cum era cel mai natural lucru de pe lumea asta să stai într-un colţ şi să cânţi. Avea mereu câte o introducere, mici detalii amuzante din viaţa ei spuse cu atâta naturaleţe încât eram toţi dintr-o dată prietenii Ancăi.

Ne-a povestit cum era în casa ei proaspăt construită, la etaj, iar un muncitor lucra la scara interioară. Ne-a explicat cum îi lăsase banii pentru scară sus, la etaj, iar muncitorul era undeva suspendat la jumătatea înălţimii şi, a realizat ea, nu avea să primească banii decât în momentul în care termina scara şi ajungea la ei.

Ne-a mai povestit cum trebuie să râzi de moarte, dacă n-o iei în serios se sperie şi fuge.

Ai fi putut jura că este cel mai fericit om de pe lumea asta. Şi nici nu cred că era departe de a se simţi aşa. Chiar a glumit pe seama faptului că a slăbit, mereu încercase să mai piardă câteva kilograme şi acum în sfârşit reuşise.

Din dimineaţa asta Anca Parghel nu ne mai poate încânta live. Cum a comentat Andhra, „cred că Dumnezeu a vrut-o lângă el tocmai pentru că s-a lăsat toată în mâinile Lui”. Ce a lăsat însă în urmă ne demonstrează că energia aceea pozitivă care a invadat încăperea în care am zărit-o pentru prima şi ultima dată se păstrează în muzica ei.

De exemplu, ultimul ei album, „Colind pentru România”, lansat pe 18 noiembrie. O ultimă strângere călduroasă de mână, înainte să plece.