Ce visează Alexandru Filimon

"Am visat foarte alb negru si intamplarile si decorurile erau un fel de Hitchcock meets Kafka.

Ma uitam la un moment dat pe fereastra apartamentului in care am crescut si o catea isi nascuse puii intr-o carcasa uscata de vita pe care mai apoi au inceput s-o ciuguleasca vrabiile, certandu-se intre ele, impreuna cu un fazan foarte elegant.

Dup-aia mergeam cu masina pe un drum de tara sa ajung la colegul meu de camera acasa si dupa ce am ajuns unde credeam eu ca ar locui am intrat intr-o piata de legume si fructe (unde se vindeau mai mult pepeni si dovlecei si tuturor le era lene sa faca piramide) care se prelungea cu niste blocuri lipite unele de altele care formau o curte interioara cu o piata si mai mica, destul de goala, cu antichitati si alte maruntisuri. Si dupa ce am dat de cateva ori ocolul, traia acolo un mos care aparuse in presa, nu mai tin minte de ce, am gasit o usa care dadea intr-o alta curte interioara cu oameni vorbind in soapta, lipiti unii de altii sau zambind complice si cu femei dezbracate plimbandu-se pe dalele de piatra. Si de aici am urcat pe o scara si la etajul intai am dat de un tip si l-am intrebat daca a auzit de andrei. Si nu stia prea bine ce sa-mi spuna.

Pe aici pe undeva incepe sa se rupa de imaginile dinainte, sa capete culoare. Aveam niste ochelari de soare cu lentile colorate pe care i-am pus in cuptorul cu microunde. Apoi a venit o femeie care flirta cu el sa intrebe de lentile de contact pe care le-a confundat cu niste rigle colorate. Si eu nu stiu ce vroiam sa fac dar uitasem pentru ce ma dusesem acolo.

***

E noapte la metrou. E uşor de văzut pentru că luminile sunt mai slabe şi se anunţă ultimele metrouri. De aici trebuie să schimb odată linia ca să ajung unde vreau. Nu merg acasă. Colegul meu ia primul metrou şi pleacă. Eu mă mut la peronul celălalt.

Metroul vine şi îl iau. E ultimul, şi o să mai am o bucată de mers pe jos. Se închid uşile, dar pleacă în direcţia greşită. E chiar mai întuneric în vagoane.

Pornesc spre capătul din faţă, prin gurile de trecere înguste. Acolo e un bun prieten, cu amicii lui, şi mă invită la el. E oricum prea târziu să umblu pe străzi aiurea. Afară nu s-a întunecat de tot. Ei patru iau un mijloc de transport. Eu merg pe jos. E un cartier de case.

După o vreme s-a luminat de-a binelea. Nu mai sunt în Bucureşti, ci într-un sat de deal ori de podiş. Îmi dau seama, dar merg înainte, până dau de şoseaua mare.

Aici, trece pe lângă mine o Dacia albă, destul de nouă, dar neîngrijită, ruginită pe la încheieturi. Mă grăbesc să-i fac un semn să oprească.Înăuntru e un om de vreo treizeci-patruzeci de ani, un pic scund şi îndesat. Are cămaşa deschisă, şi pe dedesubt un maieu alb. Mă întreabă unde merg. "Cât de departe...", îi răspund.

Mă urc în spate, lângă un puşti de vreo cinci-şase ani, poate mai mare, dar slăbuţ. Îi întreb unde se duc. "La Mustafa". E o localitate în care ajungi mergând o bucată bună pe drumul principal, apoi coteşti la stânga. Îi spun să mă lase când ies de pe şosea. Nu mai ştiu dacă Mustafa e doar localitatea, sau şi numele lui. Oricum, el e turc, român. Ar putea fi. Mă gândesc câţi bani să îi las. Am bancnote mici de tot felul.

Încep să vorbesc cu băiatul lui. Amândoi sunt foarte prietenoşi şi optimişti. Îl opresc să nu îşi zgândăre o coajă uscată pe care o are pe gât. Genul de julitură pe care o vezi de obicei pe genunchi. El o lasă în pace şi se uită la faţa mea, de aproape. Vede un semn care nu îi place, şi mă întreabă de el. Eu nu ştiu ce să-i spun.

Mai mergem o vreme, vorbind toţi trei. Scaunele din maşină se pot deplasa în feluri ciudate.

La un moment dat Mustafa se întoarce să vorbească cu băiatul. Suntem într-o curbă la vale, în stânga cu parapet şi o pantă abruptă, cu iarbă pe ea. Sunt cu ochii pe parapet. Ne ţinem pe şosea o vreme, apoi maşina sare peste parapet şi se rostogoleşte în aer.

Sunt pe scaunul din faţă, lângă şofer, şi nu ştiu ce să fac. Încerc să-mi protejez capul cu mâinile şi cu picioarele.

Mă trezesc."