Poveste din vis

"În alt vis pe care mi-l amintesc, un înger (sau un diavol, nu sunt chiar sigur care din ei) a venit la un om şi i-a spus că atât timp cât nu va iubi nici o fiinţă omenească, atât timp cât nu va fi înclinat niciodată să simtă cea mai mică umbră de tandreţe faţă de soţie sau copil, faţă de cunoştinţe şi rude, faţă de străini sau faţă de prieteni, atât timp va reuşi în viaţă şi va prospera în afacerile sale, atât timp îi vor merge bine toate afacerile şi în fiecare zi va deveni tot mai bogat, mai mare şi mai puternic. Dar dacă va lăsa vreodată să-i pătrundă în inimă un singur gând bun pentru vreo fiinţă, în acea clipă toate planurile şi schemele sale se vor prăbuşi şi din acea clipă numele său va fi dispreţuit de oameni şi fi-va apoi uitat.

Omul păstră aceste cuvinte ca pe o comoară, căci este un om ambiţios, iar bogăţia, faima şi puterea sunt pentru el cele mai dulci lucruri din lume. O femeie îl iubeşte şi moare însetată după o privire afectuoasă din partea lui; paşi de copii îi pătrund în viaţă şi se strecoară din nou afară din ea; vechi feţe dispar, altele noi vin şi pleacă.

Dar niciodată în acest timp o atingere prietenoasă a mâinii sale nu coboară asupra vreunei fiinţe; de pe buzele sale nu iese niciodată un singur gând binevoitor. Şi tot ce face soarta îl favorizează.

Anii trec şi îi rămâne un singur lucru de care i-ar putea fi teamă - faţa mică, plină de dor a unei fetiţe. Copilul îl iubeşte, aşa cum îl iubise şi femeia cu mult timp în urmă, iar ochii ei îl urmăresc cu o privire mereu căutătoare şi fierbinte. Dar el strânge din dinţi şi îi întoarce spatele.

Faţa fetiţei devine străvezie, iar într-o zi e anunţat la masa de comandă a multiplelor sale întreprinderi că e pe moarte. El vine şi stă în picioare lângă pat, iar ochii copilulului de deschid şi se întorc spre el şi, pe măsură ce el se apropie tot mai mult, mânuţele ei se întind spre el, implorându-l în tăcere. Dar faţa bărbatului nu se schimbă nici acum, iar micuţele braţe cad fără putere înapoi pe cuvertura în dezordine, iar ochii plini de dor devin ficşi; o femeie păşeşte uşor înainte şi îi închide pleoapele, iar bărbatul se întoarce la planurile şi proiectele sale.

Dar noaptea, când marea casă e tăcută, el se furişează în camera unde copilul încă mai stă întins şi dă la o parte cearşaful alb şi aspru.

- Moartă, e moartă, murmură el. Apoi ridică micul corp mort în braţele sale şi sărută buzele şi obrajii reci, ca şi mânuţele reci, ţapene.

Şi în acest timp povestea mea devine imposibilă, căci visez că fetiţa moartă zace permanent sub cearşaf în acea cameră tăcută, că faţa ei mică nu se schimbă niciodată şi nici membrele sale nu se descompun. Aceasta mă face să rămân uluit o clipă, dar curând uit să mă mir, căci atunci când Zâna Viselor ne spune poveşti suntem doar asemeni copiilor mici: stăm în jurul ei cu ochii deschişi, crezând totul, deşi minunându-ne că astfel de lucruri pot exista.

În fiecare noapte, când toţi din casă dorm, uşa acelei camere se deschide fără zgomot, iar omul intră şi o închide în urma lui. În fiecare noapte el trage la o parte cearşaful alb şi ia în braţe micul trup mort; şi în orele nopţii păşeşte încoace şi încolo, ţinându-l strâns la piept, sărutându-l şi cântându-i încet ca o mamă, copilaşului adormit.

Când prima rază a răsăritului pătrunde în cameră, el pune copilul mort din nou jos, netezeşte cearşaful deasupra lui şi se furişează afară.

Şi el reuşeşte să prospere în toate lucrurile; în fiecare zi devine tot mai bogat, mai mare şi mai puternic."