În partea cealaltă

- Unde mergem în seara asta?
- Te duc la mare!
- Pe bune?
A luat-o de mână şi s-au urcat în tramvai; coborând la a cincea staţie au străbătut un părculeţ şi s-au aşezat apoi la mal. Au stat acolo până dimineaţa, fumând în tăcere; deşi erau împreună fiecare trăia în minţi şi lumi diferite.
Camil s-a ridicat în picioare, a făcut un pas în spate şi a călcat în gol. Flup!, golul l-a absorbit instant şi Camil parcă era un şurub pe care cineva îl răsucea de cap în jos, la fiecare rotire completă cobora şi mai adânc în interior.
L-au trezit valurile, se zice că dacă asculţi ceva ritmat ţi se întrerupe somnul. Era culcat pe spate, o mână îi amorţise sub el. Alexandra fuma doi paşi mai încolo. „Dă şi mie”, i-a şoptit. Ea a tras cu sete o ultimă dată, s-a ridicat cu ochii întredeschişi şi i-a întins. Camil a apucat cu mâna amorţită, o durere a început să-i ţipe în braţ, „taci fă!” îi venea să-i zică dar nu-l asculta nimeni, nici măcar Alexandra.
I s-a făcut greaţă şi a început să vomite o substanţă aurie, probabil din cauza muzicii Santogold care-i urla în cap, era chiar mai puternică decât ţipătul din braţ.
Alexandra se întreba cum ajunsese la mare. Răsărea soarele şi ceaţa îi intra în urechi, roşie şi densă. Pescăruşi îi fremătau deasupra capului şi apa era netedă şi limpede, vedea prin ea până în partea cealaltă.
S-a ridicat şi a început să-l caute. Îl simţea undeva departe, indiferent. „Lasă că vezi tu, Camile”.
S-a hotărât să-şi ia rămas bun de la el, de la toţi cei care o duruseră vreodată. I-a chemat la ţărm şi stăteau aliniaţi în picioare, cu zâmbete calde şi mâinile întinse pe jumătate.
- Nu-mi plac sânii tăi, a zis primul râzând. Alexandra l-a sărutat în colţul gurii.
- M-ai lăsat singur la petrecere, i-a surâs al doilea, i-a strâns mâna şi l-a bătut prieteneşte pe umăr.
- Nu te-am putut ierta, a şoptit următorul. Ea s-a uitat în altă parte şi i-a inventat un cântec de consolare, părea să se simtă mai bine după.
Ultimul era Camil. Tăcea, au tăcut amândoi.
S-a urcat la bord. Aluneca încet departe de mal, mirosul de sare o adormea. A făcut un ultim efort să privească înapoi spre grupul de bărbaţi care continuau să zâmbească în semn de rămas bun, doar Camil dispăruse.
„Deci asta vrei, asta vreţi toţi. Distanţa asta nenorocită”.
Ambulanţa gonea înainte. În urma ei lăsa dâre de apă şi un miros de Lacul Morii, acel iz de baltă, gunoaie, tutun umed, banane scofâlcite. Iar în dimineaţa aia mirosea a ciocolată.