ArtJazz Club e amplasat într-un spaţiu aşa de mic, încât orice recital de acolo te face să te simţi ca într-un grup favorizat de oameni cu totul speciali. Chiar şi când e plin ochi.
Aşa mă simţeam eu într-o seară aşezată pe un scaun de bar cu o bere în mână, aşteptând să vină să cânte Anca Parghel. Nu am recunoscut-o decât din „Brazil”. Habar n-aveam de festivalurile de jazz din toată lumea la care a participat, de cursurile pe care le-a dat, de geniile muzicale alături de care a cântat.
Ce am simţit însă a fost energia de care s-a umplut încăperea aceea mică din ArtJazz în momentul în care Anca Parghel şi-a făcut apariţia. Nu puteai decât să te uiţi la ea. Ne-a salutat pe toţi ca şi cum s-ar fi aşezat pe rand lângă fiecare şi i-ar fi strâns călduros mâna. A trecut pe lângă grupul în care eram şi eu în drum spre scenă, ne-a zâmbit şi ne-a întrebat:
Aşa mă simţeam eu într-o seară aşezată pe un scaun de bar cu o bere în mână, aşteptând să vină să cânte Anca Parghel. Nu am recunoscut-o decât din „Brazil”. Habar n-aveam de festivalurile de jazz din toată lumea la care a participat, de cursurile pe care le-a dat, de geniile muzicale alături de care a cântat.
Ce am simţit însă a fost energia de care s-a umplut încăperea aceea mică din ArtJazz în momentul în care Anca Parghel şi-a făcut apariţia. Nu puteai decât să te uiţi la ea. Ne-a salutat pe toţi ca şi cum s-ar fi aşezat pe rand lângă fiecare şi i-ar fi strâns călduros mâna. A trecut pe lângă grupul în care eram şi eu în drum spre scenă, ne-a zâmbit şi ne-a întrebat:
„Ce faceţi fetelor? Cum vă simţiţi?”.
Apoi a început recitalul. Mai întâi s-a scuzat că nu puteam fuma cât timp ea cânta, din cauza bolii. Mi-a amintit Andhra că ne-a asigurat... dacă nu îi făcea rău nu ar fi avut nimic împotrivă să se fumeze în timpul recitalului, pentru că „oricum, carnea afumată ţine mai mult”.
A interpretat fiecare melodie ca şi cum era cel mai natural lucru de pe lumea asta să stai într-un colţ şi să cânţi. Avea mereu câte o introducere, mici detalii amuzante din viaţa ei spuse cu atâta naturaleţe încât eram toţi dintr-o dată prietenii Ancăi.
Ne-a povestit cum era în casa ei proaspăt construită, la etaj, iar un muncitor lucra la scara interioară. Ne-a explicat cum îi lăsase banii pentru scară sus, la etaj, iar muncitorul era undeva suspendat la jumătatea înălţimii şi, a realizat ea, nu avea să primească banii decât în momentul în care termina scara şi ajungea la ei.
Ne-a mai povestit cum trebuie să râzi de moarte, dacă n-o iei în serios se sperie şi fuge.
Ai fi putut jura că este cel mai fericit om de pe lumea asta. Şi nici nu cred că era departe de a se simţi aşa. Chiar a glumit pe seama faptului că a slăbit, mereu încercase să mai piardă câteva kilograme şi acum în sfârşit reuşise.
Din dimineaţa asta Anca Parghel nu ne mai poate încânta live. Cum a comentat Andhra, „cred că Dumnezeu a vrut-o lângă el tocmai pentru că s-a lăsat toată în mâinile Lui”. Ce a lăsat însă în urmă ne demonstrează că energia aceea pozitivă care a invadat încăperea în care am zărit-o pentru prima şi ultima dată se păstrează în muzica ei.
De exemplu, ultimul ei album, „Colind pentru România”, lansat pe 18 noiembrie. O ultimă strângere călduroasă de mână, înainte să plece.
Apoi a început recitalul. Mai întâi s-a scuzat că nu puteam fuma cât timp ea cânta, din cauza bolii. Mi-a amintit Andhra că ne-a asigurat... dacă nu îi făcea rău nu ar fi avut nimic împotrivă să se fumeze în timpul recitalului, pentru că „oricum, carnea afumată ţine mai mult”.
A interpretat fiecare melodie ca şi cum era cel mai natural lucru de pe lumea asta să stai într-un colţ şi să cânţi. Avea mereu câte o introducere, mici detalii amuzante din viaţa ei spuse cu atâta naturaleţe încât eram toţi dintr-o dată prietenii Ancăi.
Ne-a povestit cum era în casa ei proaspăt construită, la etaj, iar un muncitor lucra la scara interioară. Ne-a explicat cum îi lăsase banii pentru scară sus, la etaj, iar muncitorul era undeva suspendat la jumătatea înălţimii şi, a realizat ea, nu avea să primească banii decât în momentul în care termina scara şi ajungea la ei.
Ne-a mai povestit cum trebuie să râzi de moarte, dacă n-o iei în serios se sperie şi fuge.
Ai fi putut jura că este cel mai fericit om de pe lumea asta. Şi nici nu cred că era departe de a se simţi aşa. Chiar a glumit pe seama faptului că a slăbit, mereu încercase să mai piardă câteva kilograme şi acum în sfârşit reuşise.
Din dimineaţa asta Anca Parghel nu ne mai poate încânta live. Cum a comentat Andhra, „cred că Dumnezeu a vrut-o lângă el tocmai pentru că s-a lăsat toată în mâinile Lui”. Ce a lăsat însă în urmă ne demonstrează că energia aceea pozitivă care a invadat încăperea în care am zărit-o pentru prima şi ultima dată se păstrează în muzica ei.
De exemplu, ultimul ei album, „Colind pentru România”, lansat pe 18 noiembrie. O ultimă strângere călduroasă de mână, înainte să plece.
3 comments:
Cred că a ajuns să fie cel mai fericit om în momentul în care trebuia să atingă acest stadiu. Şi mai cred că putea fi şi mai fericită decât cea mai fericită, într-o lume superioară. O lume fără frici, fără boli, o lume în care doar sănătatea şi vigoarea psihice contează. În care vocea ei e o semnificaţie a simbolurilor "aripi" şi "harpă"... Odihnească-se în pace şi în lumină!
Si mi-am amintit ca ne-a povestit ca in noaptea dinainte de recitalul in Art Jazz Club si-a facut singura hainutele si bijuteriile pe care le purta in acea seara de neuitat.
sper sa nu plece prea repede dintre noi.
in alte ordine de idei, poate imi trimiti un id de mes. sa stam la o vorba.
ai fost pe fuga in club a.
sau poate ma bagi tu.
o sa mai trec pe aici.
Post a Comment