Despre cum fabrici vise pe hartie

“1 noiembrie 2008. Am terminat prima versiune a cărţii, ceea ce înseamnă că mai trebuie să rescriu totul. Se trece la calculator. Corectez şi trec aşa luni în şir. Dacă sunt mulţumit de material, mai corectez încă, dacă sunt foarte mulţumit de material, încă mai corectez. Dacă sunt fericit, intru la bănuieli. Dacă socotesc că am atins ce urmăream, trece totul la maşină şi se publică. Din acel moment, nu-mi mai aparţine şi încep să uit.

După ce-am uitat totul, începe lunga aşteptare a cărţii următoare. Va veni, nu va veni? Până acum a venit. Frica că nu vine, spaima că m-am secătuit, am răzuit fundul cratiţei, s-a terminat. Şi întrebarea: dacă s-a terminat, ce-o să mă fac? Cum o să trăiesc fără vocile astea, fără nevoia asta ciudată care de la vârsta de 7 sau 8 ani este raţiunea mea şi rostul meu în viaţă. Nu m-am gândit niciodată sa public, s-a întâmplat pur şi simplu, ce m-a interesat era să scriu. Aveam o încredere oarbă în geniul meu. Ani în şir înţelegând: încă n-am găsit, încă n-am găsit, înţelegând că toţi erau mai buni decât mine, şi totuşi având certitudinea că sunt şi mai bun decât ei toţi.

De unde vine certitudinea asta ? Simţeam forţa, habar n-aveam cum s-o apuc. Mi-au trebuit secole. Nu-i destul, ai obligaţia să mergi mai departe. Şi chiar dacă mi-aş pierde pielea în lupta asta, trebuie să merg. Dacă-mi pierd picioarele, continuu cu cioturile. Daca nu am cioturi, continuu cu unghiile, daca nu am unghii continuu cu dinţii. Nu vreau să dau lecţii, nu vreau să arăt nimic, nu vreau să acuz cu nimic. Ce mă procupă e doar să ating miezul miezului şi să luminez totul, până orbesc de atâta lumină. Şi odată orb, mă opresc şi merg să mă culc. S-a încheiat călătoria, şi cea a cititorului totodată. Nu ne mai trebuie nimic.”

Antonio Lobo Antunes