Omagiu lui Sorescu

Te-ai uitat în sus cu mâna pusă streaşină la inimă, să nu te dizolvi în ochii mei. Ţi-am aruncat o cosiţă şi ai prins-o cu o mână sigură; era subţire şi fragilă, te-ai agăţat de ea atârnând cu toată greutatea.

Capul meu a lovit surd pervazul de gheaţă. Un şuvoi cald mi-a izvorât din tâmplă şi s-a prelins ocolindu-mi urechea, spre sânul stâng, sub care intrând se reintegra în sistem (era o gaură lăsată de tine demult, nu toate o au). Ieşind din inimă şuvoiul se răcea în drum spre creier.

Din creier înflorea fierbinte şi o pornea iar în jos, pictându-mi pielea bronzată. Aşa e, toţi suntem puţin bronzaţi.

Tu urcai anevoios. Mintea îţi era în camera de alături, unde uitaseşi ceva. Poate cafeaua amară pe care n-ai băut-o atunci, când ţi-am făcut-o cu toată dragostea.

Obrazul meu stâng se îmbujorase, strivit între mine şi pervaz. Ceea ce a şi chemat furtuna de fulgi. Tu ai început să te legeni ţinându-te cu ambele mâini de cosiţa mea lungă. Plecaseşi din cameră, mă căutai pe mine cu privirea, dar mâinile-ţi erau ocupate. N-ai mai putut să ţii una streaşină la inimă. Greutatea care mă ţinea lipită de pervaz a dispărut brusc, dar am rămas neclintită, de frică să nu te pierd.

Ai dispărut deci în ochii mei, mă dureau de cât mă uitasem în jos după tine, pervazul mă obliga să privesc înainte.

În fine, un nerv binevoitor te-a condus spre tâmplă, unde ţi-ai început călătoria ciclică, minte-inimă-minte-inimă-minte-inimă-minte-inimă-minte-inimă-minte-inimă-minte-inimă-minte-inimă…